Situat în inima Moldovei, Romanul –printre primele târguri medievale, reședință a Țării de Jos a Moldovei, mai târziu reședință de Ținut – se evidențiază printr-o bogată și îndelungată istorie.Urmare a poziției sale geografice, așezat la intersecția a două drumuri comerciale importante pentru Moldova Medievală, cel de la sud la nord și de la vest spre est, Romanul a fost unul din puținele orașe în care au existat două cetăți, conduse de pârcălabi ai domniei.

Romanul s-a dezvoltat pe un șes larg de circa 10 km, în interfluviul Moldova-Siret, pe un bot de deal care domina de la 189 m altitudine (zona gării) lunca inundabilă a Moldovei, nu departe de confluența acestui râu cu Siretul. Râul Moldova încinge la sud din trei pârți botul de deal, înainte ca meandrul său sud-estic să fi involuat, transformându-se în secolele XVIII-XIX în balta Râioasa, dispărută astăzi. Valea Moldovei a constituit o limită naturală a târgului Romanului care s-a coborât, treptat până în lunca sa. Spre nord-nord-vest terasa orașului urca spre dealurile de podiș, odinioară bine împădurite. Așezarea a beneficiat de o importantă intersecție de vechi și mari drumuri comerciale, cel de pe valea Siretului, marea arteră nord-sud a Moldovei occidentale și cel de-a lungul râului Moldova, o axă nord-vest – sud-est, de la trecătorile nordice ale Carpaților Orientali peste Siret spre vadurile Prutului către Dunărea de Jos şi Marea Neagră. Alături de poziția natural apărată a botului de deal ce putea fi lesne interzis prin săparea unui șanț și prevederea sa cu val, proximitatea unui vad al Siretului, în amonte de confluența sa cu râul Moldova, a jucat un rol important în apariția și evoluția orașului. Apariția și dezvoltarea așezării urbane, a târgului Romanului, favorizată de poziția sa geografică la o intersecție de drumuri a fost posibilă după refluxul mongol, prin ofensiva cruciată, aici rolul decisiv jucându-l forțele transilvane în marele efort patronat de regele Louis I d’Anjou, suveranul Ungariei. Odată cu refluxul mongol s-a produs, ceea ce tradiția istorică desemnează sub numele de descălecat, instalarea în mijlocul populației locale a unor întreprinzătoare elemente transilvane, beneficiare ale contactelor și schimburilor de frontieră, şi a funcționării drumurilor comerciale.

Întemeierea Romanului ca târg urmează primelor succese ale cruciadei anti-mongole, o tradiție armenească menționând cumpărarea de către armeni a bisericii lor din această așezare de la sași, la 1355. Așa numita „fortificație mușatină” despre care va fi vorba mai departe, se înfățișează în lumina cercetărilor arheologice, ca un “fundaco” (antrepozit) fortificat, rod al colonizării saxone, la un vad al Moldovei și pe drumul spre un proxim vad al Siretului, apărat de un cap de pod “in Barbaricum” – către mongoli, de o cetățuie ale cărei urme s-au găsit sub cetatea zidită de Stefan cel Mare. Odată cu „descălecatul” Țării Moldovei, comunitatea așezării de la Roman – documentată și prin materialul arheologic descoperit în săpăturile vechiului târg – a intrat între structurile ducatului, apoi în cele ale principatului românesc est-carpatic. Populația săsească a obținut, desigur, garantarea privilegiilor sale tradiționale, domnia Moldovei fiind interesată de activitatea comunității și de veniturile obținute de la aceasta.

Primele mențiuni despre Roman le aflăm din Letopisețul Novgorodului (cca 1387), iar primul document intern este un hrisov de danie din 30 martie 1392. E vorba de uricul din 30 martie 1392 emis la Roman de către voievodul Ștefan Mușat, cel mai vechi document original moldovenesc, care atesta documentar existența acestui târg:„Marele singur stăpânitor, cu mila lui Dumnezeu Domn, Io Roman Voevod, care stăpânește Țara Moldovei, din munte până la mare, am dat împreună cu fiii mei, Alecsandru și Bogdan, slugii noastre, lui Ionaș Viteazul, pentru a lui credincioasă slujbă, 3 sate pe Sireți… S’a scris cartea în anu șese mii nouă sute deplin <1392>, luna lui Martie în 30 de zile, în orașul nostru al lui Roman Voevod.”

Se apreciază că numele orașului a fost preluat de la Roman I Mușat, considerat întemeietorul orașului. A fost cunoscut și cu numele de Târgul de Jos, ceea ce îi arăta funcția de reședință administrativă a Țării de Jos a Moldovei. De fapt, deplina organizare a târgului Roman s-a produs sub domnia lui Petru I (cca 1377-1391), al cărui frate, Roman, a fost, probabil, avantajat să preia posesiunile din Țara de Jos a Moldovei. În această calitate el și-a ales reședința în târgul de pe Moldova unde a ridicat cetatea sa, iar târgul însuși s-a numit al lui Roman. “Târgul lui Roman pe Moldova” figurează astfel într-o listă de orașe românești – redactată între 1387 și 1392.

Între anii 1436-1442, în timpul regimului politic de coregență între Iliaș și Ștefan (fii lui Alexandru cel Bun), Principatul Moldovei a fost divizat în Țara de Sus și Țara de Jos, la rândul lor împărțite în ținuturi, fiecare cu o Cancelarie și Sfat domnesc propriu. Dacă Țara de Sus era compusă din 7 ținuturi (Cernăuți, Hotin, Soroca, Suceava, Dorohoi, Neamț, Hârlău, Bacău), Țara de Jos avea în componență alte 12 ținuturi (Iași, Cârligătura, Lăpușna, Orhei, Putna, Roman, Bacău, Tecuci, Vaslui, Tutova, Fălciu, Covurlui).

La începutul domniei lui Ștefan cel Mare, Moldova era împărțită teritorial-administrativ în 23 de ținuturi: Iași, Cotnari, Roman, Vaslui, Tutova, Tecuci, Putna, Covurlui, Fălciu, Lăpușna, Orhei, Soroca, Hotin, Dorohoi, Rădăuți, Hârlău, Cernăuți, Suceava, Neamț, Bacău, Bugeac, Chilia și Ismail.

Ținuturile moldovenești erau conduse de pârcălabi, redenumiți mai apoi ispravnici, iar atribuțiile lor se manifestau în domeniile militar, judecătoresc și administrativ.

 Importanța Romanului medieval este dată și de existența în oraș a unei Arhiepiscopii, care a avut și rol de Mitropolie a Romanului și a Țării de Jos a Moldovei. Istoricii consideră înființarea acesteia în perioada 1408-1413, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, organizatorul ierarhiei bisericești din Moldova. Dimitrie Cantemir menționa în „Descriptio Moldaviae” că „după ce s-au înmulțit locuitorii … pentru înlesnirea mitropolitului s-au mai făcut în Moldova încă alte trei scaune arhierești, unul la Roman, altul la Rădăuți și al treilea la Huși; dar numele de episcop s-a dat numai vlădicilor de la Rădăuți și de la Huși. Cel de la Roman a fost numit arhiepiscop și i s-a îngăduit să poarte la slujba bisericească mitra arhierească, dar el nu este mai mare peste ceilalți episcopi, nu are decât întâietate“.

În altă ordine de idei, în Roman existase o comunitate săsească, organizată tradițional cu un voit (Vogt) sau șoltuz (“Schultheiss”) şi 12 pârgari (Burger). Acestei comunități săsești puternice i s-a confirmat pecetea scrisă, firesc, în latina medievală: “+ S civium de foro Romani” (“Sigiliul cetățenilor din târgul lui Roman”). Stema însăși a târgului a fost aceea a lui Roman voievod, fratele domnului, cu niște onomastice germane legate de târg – care apar, de pildă , în actele de la 1448 – “casa lui Fraham” (= “Fryham”) din Roman și 1469 – “Martinus Wasserbroth … de Romanoforo” ce se judeca la Liov cu un armean. Într-un proces secular, accelerat probabil de avatarurile reformei, comunitatea săsească s-a topit în mijlocul populației românești, cu o mare putere de asimilare, potențate și de domnie, astfel încât în secolul al XVII-lea rosturile ei deosebite erau încheiate. După tradiție Biserica săsească s-ar fi aflat pe locul caselor lui Enache Burki din apropierea Episcopiei: această tradiție se întemeia pe descoperirea, cu ocazia săpăturii temeliilor acelor case, a unor morminte și pietre cu inscripții latine.

În același timp, comunitatea armenească din Roman, favorizată de religia răsăriteană și mai prolifică, a continuat să se dezvolte cu un șoltuz propriu, chiar dacă în al treilea pătrar al secolului al XVI-lea trecuse prin încercări și tentații deosebite. La 1609 se ridicase Biserica sa din piatră în târgul Romanului.

În fine,Ținutul Romanuluia existat timp de peste 450 de ani, între 1408 și 1864, când ținuturile ca formă de organizare administrativ teritorială au fost desființate, iar noul teritoriu al Principatelor Unite Moldova și Țara Românească a fost reorganizat în noi unități, denumite județe.

Este prima cetate a orașului, construită în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, spre sfârșitul domniei lui Petru I Mușat, pe un platou de pe malul stâng al râului Moldova. Aici a avut reședința domnitorul Roman Vodă (1391-1394) în perioada în care a condus Țara de Jos a Moldovei ca domnitor asociat și a fost emis primul document intern moldovenesc cunoscut, datat la 30 martie 1392.

Cetatea a fost construită pe principiul palisadelor din bârne de lemn bătute cu pământ, la exterior fiind protejate printr-un val de pământ și un șanț de apărare ce se întindeau până la apa Moldovei. Intrarea în cetate se făcea printr-un turn amplasat în partea de nord. Și-a încetat existența în perioada domniei lui Alexandru cel Bun, ea devenind inutilă prin extinderea frontierelor statului, dar rolul său va fi preluat de Cetatea Nouă a Romanului.

Construcția sub Ștefan cel Mare a Cetății Noi (1466) pe malul drept al Siretului în dreptul confluenței cu Moldova, și refacerea fortificației mușatine sub numele de Smederova (1482/1483) a însemnat desigur un moment important în organizarea defensivă locală, dar – în același timp – a determinat abandonarea de către domnie a poziției sale preeminente în Târgul Romanului, în beneficiul Episcopiei. Astfel Romanul a devenit un târg episcopal, situație menținută până în anii 1848-1852, când locuitorii orașului au răscumpărat vatra târgului și imașul^. Sub denumirea de “Fortificația mușatină” a intrat în literatura de specialitate și în uzanța muzeografică locală amenajarea peisagistică a teritoriului târgului sau a unei părți a sa în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, și la începutul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Situl denumit tradițional “Cetățuia” ocupa botul de deal – cu altitudini între 198-200 m -, de la vest-sud-vest de ansamblul episcopal, înălțimea sa dominând cu aproape 20 de metri valea râului Moldova care făcea aici o largă buclă înainte de confluența spre est cu Siretul. Fortificația pe plan aproape circular avea șanțul și valul întărite cu trunchiuri de copac și bârne. Accesul dinspre nord se făcea pe la un turn patrulater (4 m x 4 m) din lemn. În interiorul fortificației, adosate palisadei valului se aflau un șir de încăperi de mari dimensiuni (circa 15 m. întindere de-a lungul palisadei și 7 m adâncime), cu pereții din lemn. Ele constituiau desigur parterul drumului de strajă perimetral, a cărui continuitate se făcea pe podeţele dintre “acoperișurile ” acestor încăperi.

Materialul arheologic descoperit în săpăturile efectuate în anii 1962-1963 (Mircea Matei, Lucian Chiţescu – InstitutuI de Arheologie al Academiei, Muzeul Militar – București) cuprinzând atât armament (vârfuri de săgeți , pinteni) cât și ceramică, este predominant de factură occidentală, germană. Prezența sa a fost legată de aceea a unei garnizoane formată din neamuri sosite din sau prin regatul Poloniei. Datarea fortificației mușatine” s-a întemeiat pe descoperirea unei monede a lui Petru I (cca. 1377-1391) în șanțul ei și a unor monede din primele emisiuni ale domniei lui Alexandru cel Bun în nivelul de distrugere sau dezafectare a ei. O contribuție neașteptată și de considerabilă importanță pentru cunoașterea sitului arheologic au adus-o cercetările arhivistice ale regretatului preot Scarlat Porcescu, învățatul monografist contemporan al episcopiei Romanului. Un raport al sameșului Ținutului Roman din mai 1838, adresat vistieriei Moldovei, păstrat în Arhivele de la lași, semnala că în dosul “grajdului sfintei Episcopii din acel târg al Romanului se află o mare și foarte învechită movilă numită «Cetăţuia» în care movilă, văzându-se ieșite colțuri de piatră, după arătările dichiului acelei episcopii către preasfințitul episcop, au poruncit preasfinția sa să se sape și dând de pietre au şi scos câteva spre oarecari întrebuințări dar apoi, aflând ziduri groase, bolovani mari, scări de întregi pietre, bolți, caneluri cu oase de oameni înăuntru, s-au oprit săparea şi după o aşa descoperire, episcopia făcând cunoscut isprăvniciei. ..“. Amintirea acestor săpături se mai păstra la bătrânii romașcani în vremea păstoririi episcopului Melchisedek: în Cronica Romanului nota despre aflarea de episcopul Meletie la 1838 a unui “lagum” adânc ce se îndrepta spre răsărit. Desigur că de primă importanță este interpretarea acestor consemnări arhivistice și mai întâi stabilirea poziției descoperirilor de la 1838. Un indiciu imediat este apelativul “Cetățuia”, al movilei unde s-au făcut săpăturile, ceea ce îndreaptă atenția tocmai spre “fortificația mușatină”.

Totodată faptul că prin tradiție atenansele gospodărești ale Episcopiei se aflau către sud-vest de biserica Sfânta Vineri, conduce la aceeași situare a locului săpăturilor de la 1838. Dar un tunel din piatră se descoperise și către 1870 prin săpături întâmplătoare în curtea Episcopiei; era boltit și în el putea merge un om pe brânci. Alt tunel se aflase în partea de sus a orașului pe o moșie vecină. În ceea ce privește conformația locului pare semnificativă denumirea “Romanvasarhel” pe care incidental o folosește la 1587 diplomatul maghiar Lotar Gyulafi. Ea evoca proeminența pe care se afla târgul sau măcar o parte, fortificată, a acestuia. Pe cuprinsul orașului cercetările arheologice, dar mai ales săpăturile de salvare, au dus, grație urmelor materiale descoperite, la concluzia că locuirea medievală a târgului și-a menținut limitele către N, S și V până în secolele XVII-XVIII.

Cetatea Nouă a Romanului (cercetări arheologice – 1976-1986)

Cetatea Nouă a Romanului aparține epocii lui Ștefan cel Mare (1457-1504) și este construită din piatră, fiind situată pe malul stâng al Siretului, la 5 kilometri de orașul Roman, în comuna  Gâdinți. Este atestată printr-un uric din 15 septembrie 1466, când apare şi numele primului ei pârcălab, Oancea. Era constituită dintr-un fort mușatin cu ziduri puternice, prevăzut cu șapte turnuri circulare. La exterior era înconjurată cu un șanț de apărare obținut prin abaterea apelor Siretului, iar intrarea se făcea printr-un bastion rectangular de pe latura estică.

Ea a fost una dintre cetățile care alcătuiau planul de apărare al Moldovei. Cetatea Nouă a Romanului a fost o fortificație realizată exclusiv din piatră, comparativ cu prima cetate a Romanului care a fost construită din lemn și pământ. Cetatea are particularitatea de a nu fi așezată într-o zonă greu accesibilă, ea fiind așezată pe plan drept.

Fortăreața cuprindea 7 turnuri legate între ele de ziduri de 4 metri grosime și era construită în plan stilat. Împrejurul zidurilor s-au săpat șanțuri de apărare pavate cu lespezi prin care s-a revărsat apă din râul Siret. Din cauza solului nisipos, la baza cetății s-a construit o rețea de bârne din lemn fixată cu stâlpi.

S-a numit “Cetatea Nouă a Romanului” în raport, de bună seamă, cu anterioarele cetăți Neamț, Șcheia și Suceava. Sub Alexandru cel Bun (1400-1432), într-un interval care ar putea fi situat către 1408-1413, biserica necropolă a familiei lui Roman voievod – Biserica Sfânta Paraschiva, unde fusese îngropată cneaghina Anastasia, mama lui Alexandru cel Bun – a fost transformată în Episcopie, ceea ce a conferit și târgului un statut înalt în Principatul Moldovei. Din aceeași etapă datează și prima mențiune a reprezentantului domniei în târg: vornicul; în actul din campania din 1403 vornicul de Roman era trecut între martori, după vornicul de Hotin și înaintea celui de Neamț . În cursul luptelor dintre fiii lui Alexandru cel Bun, un moment aparte l-a constituit domnia asociată a celordoi voievozi lliaș și Ștefan, dualitatea puterii fiind rezolvată prin împărțirea teritoriului statal. Este foarte posibil ca târgul Roman sau Târgul de Jos – desigur în raport cu Suceava și Neamțul – să fi fost una dintre reședințele lui Ștefan al II-lea voievod a cărui autoritate se întindea asupra Țârii de Jos a Moldovei. Oricum din această vreme Episcopia de Roman a început a avea calificativul de Mitropolie. Poate aceleiași etape de dualitate a puterii în Țara Moldovei îi aparține și organizarea mai temeinică a vămii de la Roman.

„Cetatea Nouă” – atestată pentru prima dată la 15 septembrie 1466 – pare să fi rezistat, ea fiind situată pe malul stâng al Siretului, în dreptul Romanului. Convins de însemnătatea poziției strategice a confluenței Moldovei cu Siretul (Romanul fiind în tot cursul domniei un obișnuit loc de adunare a oastei ţării), voievodul Ştefan cel Mare şi sfetnicii săi au hotărât construirea aici a unei solide cetăți din piatră. A fost ridicată, începând cu anul 1466, din porunca voievodului Ștefan cel Mare, care s-a preocupat îndelung de cetăţile din punctele cheie ale Moldovei, dat fiind contextul pericolului reprezentat de polonezi, nenumăratele invaziile tătare din Est şi mai ales de Imperiul Otoman.Construcția menită să apere și sudul Siretului s-a numit Smederova, amintind pe unul dintre popularii sfinți militari ai vremii, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, popular zisSânmedru.

În cursul războiului pentru Dunărea maritimă și stăpânirea Chiliei – purtat sub conducerea lui Ștefan cel Mare împotriva Regatului Ungariei, în toamna anului 1467, Moldova a avut de înfruntat invazia oștii ungare, condusă personal de regele Matei Cervin. După trecerea Carpaților Orientali prin trecătoarea Oituzului și atingerea la 19 noiembrie a târgului Trotuș, oastea regală de invazie sosea la Roman la 29 noiembrie 1467. Punând stăpânire pe târgul Romanului, forțele invadatoare au poposit aici vreme de o săptămână, detașamente ungare fiind trimise în jur după pradă și spre a cerceta drumul Cetății de Scaun a Sucevei. Nemulțumiți probabil de atitudinea populației rămase – care nu-l trădase pe domnul Moldovei – invadatorii au incendiat Târgul Romanului.

Târgul Roman a avut de suferit şi în vremea lungului şi greului război moldo-otoman din anii 1473-1486. Spre exemplu, campania otomană din anul 1476 – condusă chiar de sultanul Mahomed al II-lea şi care s-a încheiat cu înfrângerea, la Valea Albă-Războieni, în Neamţ, a oastei moldovene- a dus la distrugerea cetății, care va fi refăcută până la sfârșitul anului 1478.A fost apoi mărită și întărită în anul 1483. La Cetatea Nouă  a Romanului se aplica vama pentru mărfurile aflate în tranzit (așa a apărut localitatea Cotu-Vameș). Din punct de vedere strategic, ea controla și închidea drumul  spre Cetatea de Scaun a Sucevei. De altfel,vameșii de la târgul Roman au primit mai târziu o poruncă de la Ștefan cel Mare (în 1488): aceea de a da de știre dacă Cetatea Nouă e în pericolde a fi atacată dinspre Sud sau Apus.

Poziția strategică a Romanului pare să se fi menținut şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, aici avându-și concentrată oastea şi Ștefăniță cel Tănăr (Ștefan al IV-lea), nepotul marelui domn, cu prilejul răzmeriței boierimii din 1524 -de altfel provocată de domn – căci tot aici în târg la Roman au fost executați Costea pârcălabul, lvaşco logofătul, Sinia vistiernicul și mulți alții. Ceva mai apoi, în februarie 1541, la Roman încercase efemerul domn Alexandru Cornea să organizeze apărarea stăpânirii sale împotriva lui Petru vodă Rareș, ce se întorcea în a doua sa domnie, acordată de Poarta otomană a lui Suleiman Magnificul. Într-o anonimă descriere a Moldovei din vremea lui Petru vodă Rareș, atribuită plauzibil lui Georg Reicherstorffer – secretarul şi consilierul regelui Ferdinand I de Habsburg – apare foarte evidentă dihotomia între Cetatea Nouă a Romanului (denumită în text sub forma maghiară “Romaniwijwar I Romanujvar”) şi Târgul Romanului (semnificativ denumit “Romanwasar” = „bazarul Roman”). Aceeași descriere revine asupra situației Romanului cu prilejul enumerării fortificațiilor Moldovei: “mai sunt încă două cetăți bine întărite cu ziduri puternice, cum este Cetatea Nouă a Romanului (“Romaniwijwar”), așezată pe un şes, lângă râul Siret (care se varsă în Dunăre) şi cealaltă cetate cu numele Târgul Roman (“Romaniwasar”)”. Dihotomia, care a pus în oarecare dificultate pe comentatorii textului lui Reicherstorffer, poate avea o explicație plauzibilă dacă se ține seama că, totuși, autorul, după solia sa în Moldova din 1528, a mai vizitat Principatul  Moldovei și, deci, observațiile sale pot fi și directe: anume că, în pofida unor afirmații peremptorii pe săpături arheologice, și Târgul Roman continua să aibă o fortificație suficient de importantă pentru a merita calificativul de cetate. Credem că această primă imagine străină ce s-a păstrat referitoare la Roman are o mare valoare pentru înțelegerea evoluției urbane. Foarte curând un alt oaspete german în Moldova lui Despot Vodă, agentul imperial Ioan Belsius avea prilejul să poposească în primăvara şi vara anului 1562 la Roman, pe care îl denumea orașul Roman” (“Romanvarasch”) sau “târgul Roman” (“Romaniwasar”), socotindu-l “târg bogat în locuitori” – unde s-ar fi aflat și o “piață a curții” și o casă capabilă să adăpostească vanitatea himericului principe al Moldovei, cât și curtea sa. Peste aproape un secol, în împrejurări de restriște , curtea Moldovei se va mai afla la Roman. La 1571 secretarul episcopiei Cameniței semnala că husiții de la Huși și Roman ca și din satele din împrejurimi au revenit la catolicism. Observațiile partizane veneau de la clerul catolic, se adaugă și în secolul al XVII-lea despre populația Romanului, și, incidental, chiar referitoare la urbanism. Sub domniile lui Radu Mihnea, în prima treime a veacului, lui Andrei Bogoslavic, călugăr minorit, Romanul i se părea un oraș frumos situat lângă râul Moldova, unde alături de 72 de case de unguri catolici – vorbitori însă mai mult de românește – avându-și biserica Sfântului Apostol Petru, se aflau 200 de case de “schismatici”, adică ortodocși, cu trei biserici, servite de preoți și călugări. Cifra de 272 de case, cât ar însuma populația ortodoxă și catolică a orașului, este ridicată până la 600 de case de minoritul maltez părintele Paolo Bonnicio care, înainte de 1632, a stat 9 ani în Moldova, ceea ce își va găsi parțial explicația mai departe. În pofida eforturilor misionarilor trimiși de Propaganda Fide, la Roman numărul catolicilor avea să fi scăzut neîncetat, în primii ani ai domniei lui Vasile Lupu (1633-1653) fiind rămase doar 10 case de sași și unguri, biserica lor fiind clădită din piatră. Scăderea, dramatică, se poate atribui în această epocă mai degrabă trecerilor la ortodoxism decât convertirilor la religiile reformate. Știrea privitoare la Biserica de piatră a catolicilor ar părea contrazisă de mențiunile ulterioare ale unei biserici din lemn, dacă o detaliată descriere a Moldovei (1643) datorată minoritului Bartolomeo Bassetti nu ar preciza că odinioară la Roman erau chiar două biserici din piatră, una a ungurilor, cealaltă a sașilor; în vremea vizitei sale rămăsese doar una din lemn, și aceea ruinată, cu hramul Sfintei Marii și cu altare ale Sfinților Petru și Pavel, înzestrată cu o vie și o casă. În ceea ce privește situația demografică a orașului Roman se enumerau chiar 7 case de catolici cu 87 suflete, 250 case ale circa 1200 de ortodocși, cu șase biserici și mănăstirea reședință episcopală, și 80 de case de armeni cu 360 de suflete, avându-și și biserica lor. Elementul armenesc trebuie să fi fost nu multă vreme mai înainte mai numeros spre a ne apropia de cifra de 600 case admise de Paolo Bonnicio. În aceleași vremuri ale domniei lui Vasile vodă Lupu arhiepiscopul catolic al Bulgariei, binecunoscutul Petru Bogdan Baksic constata că orașul Roman – neîmprejmuit cu zid – avea 260 case de români, ceea ce însemna, după socotelile sale, peste 1500 suflete; remarca Mănăstirea Sfintei Paraschiva sau Vineri cu biserica mare cu două turle, ansamblul fiind sediul Episcopiei, bine înzestrată cu sate și moșii. Armenii – vreo 450 de suflete după estimarea arhiepiscopului – aveau 80 de case, o biserică din zid – apreciată de vizitatorul catolic – zugrăvită de un preot din chiar neamul lor. Contemporanul lui Baksic, franciscanul Marco Bandini înfățișa curiei pontificale în ianuarie 1645 Romanul drept “unul din orașele mai frumoase, mari și nobile din toată Moldova”, odinioară “plin de catolici, acum mai sunt șase case șubrede și atât”. În împrejurările anului 1653, odată cu prăbușirea domniei lui Vasile vodă Lupu, Romanul, se pare ceva mai cruțat, a fost în lunile noiembrie-decembrie sediul Curții noului principe Gheorghe Ștefan (1653-1658), care de altfel avea şi moșii în preajmă. Înfățișarea Romanului la mijlocul veacului al XVII-lea, chiar și după distrugerile vremii, nu pare să fi fost cu totul distonantă față măcar de Europa centra-orientală câtă vreme pastorul pomeranian Conrad Iacob Hildebrand – membru al soliei suedeze ce a străbătut și Moldova în iarna 1656/1657 îl consemna în jurnalul său ca “un oraș cu clădiri destul de bune”. De bună seamă Romanul nu putea fi omis în relatarea călătoriei patriarhului Macarie al Anatoliei, scrisă de fiul și secretarul său, Bulos (Paul). Paul de Alep consemnează atât drumul patriarhului la curtea lui Gheorghe Vodă Ştefan – instalată la Roman în toamna anului 1653, cât și popasul, ceva mai lung din octombrie 1656: “Am ajuns la orașul numit Roman, unde se află mai multe biserici de piatră și o mănăstire minunată cu numele de Sf. Paraschiva – o clădire foarte frumoasă ridicată de răposatul Alexandru voievod-şi reședința episcopilor; în acest oraș, se află multe hanuri frumoase ce aparțin oamenilor care fac rost de trăsuri şi de toate cele de trebuință călătorilor”. Incidental sugestivele accente ale textului lui Paul de Alep relevă atât rolul eclesiastic al orașului, cât și acela de nod al comunicațiilor Moldovei. Acesta din urmă explică, de altfel, utilizarea anterioară a Romanului ca loc de adunare a oastei.

Cetatea Nouă a Romanului a jucat un rol important în istoria Moldovei și și-a continuat existența până în 1675, când a fost distrusă prin autoincendiere de domnitorul Dumitrașcu Cantacuzino, la ordinul vizirului și al turcilor acestuia. La începutul secolului al XIX-lea piatra dislocată din ziduri a fost folosită pentru construirea zidurilor de incintă ale Episcopiei Romanului. În timpul comunismului, din cauză că se afla în apropierea unei mari unităţi militare, nu s-au dorit renovarea şi punerea acesteia în circuitul turistic şi cultural. Cetatea Nouă a Romanului este actualmente degradată, din ea au mai rămas doar câteva movile din pământ și foarte puțină piatră.În vremuri apuse, piatra din ziduri a fost folosită și de localnici pentru case, temelii, garduri sau beciuri. Doar nişte mici fragmente de ziduri din piatră şi cărămizi năpădite de bălăriile de pe un câmp mai atestă că acolo a fost o cetate.

Cahlă de teracotă din secolul XVII cu profilul cetății și ruinele Cetății Noi a Romanului

Ruinele Cetății Noi a Romanului (anul 2018)

Istoric: Dr. LAURENȚIU CHIRIAC