Prima menţiune documentară internă despre oraşul medieval VASLUI datează din 1423, când – într-un act emis de Alexandru cel Bun, la 31 martie – este amintit, ca martor în divanul domnesc, “pan Şerbea ot Vasluia”. Acest “de la Vaslui” este posibil să fie interpretat ca desemnând boierul însărcinat cu administrarea Curții domnești și a patrimoniului ce ținea de ea, după modelul pârcălabilor de cetăți. Totuşi, cea mai importantă menţiune despre acest târg este în scrisoarea din 1435, prin care Iliaş-vodă (fiul lui Alexandru cel Bun) anunţa pe regele Poloniei că s-a împăcat cu fratele său, Ştefan voievod, dându-i acestuia să stăpânească, între altele, “oraşul Vaslui şi ocolul ce ascultă de acest oraş”. Într-adevăr, multe din documentele comune ale celor doi fraţi sunt emise din acest important târg medieval.

Astfel, din felul cum era menţionat în 1435, alături de alte centre vechi ale Țării Moldovei, ca Bârladul şi Chilia, apoi din împrejurarea că, în 1491, Ştefan cel Mare întărea orăşenilor “obiceiul cel vechi” ca să nu plătească, în cuprinsul târgului, nici un fel de vamă pentru mărfurile aduse acolo spre vânzare (cu excepţia carelor de peşte), Vasluiul apărea ca unul din oraşele vechi ale Țării Moldovei. Chiar dacă nu figura ca punct vamal în privilegiul comercial din 1408 acordat liovenilor, va avea însă această calitate la reînoirea acestui privilegiu din 1460, când se prevedea ca negustorii din Liov care duceau postavuri în Ţara Românească să plătească, în afară de vama principală de la Suceava (trei groşi de grivnă), câte doi zloţi de car în oraşele prin care treceau, printre care şi Vasluiul. Totodată, acest târg era locul unde se plătea vama internă pentru peştele adus cu carele de la Dunăre sau de la Nistru.

Faptul că Vasluiul se afla la întretăierea unor importante drumuri comerciale – cum ar fi drumul internaţional care lega oraşele galiţiene (Cracovia şi Lembergul) de cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, iar de aici până la Marea Neagră – şi faptul că era situat la confluenţa râului Bârlad cu Vasluieţul şi cu Racova, i-a determinat pe cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun să aleagă acest târg drept loc de reşedinţă domnească şi chiar capitala Moldovei Meridionale, dar şi să-l considere un important punct de vamă şi un centru comercial strategic.

În atari condiţii, în jurul anului 1435, în timpul lui Ştefan al II-lea (fiul lui Alexandru cel Bun), se construieşte aici o Curte domnească. Totuşi, există şi ideea – pertinentă, de altfel – că această construcție a Curții ar fi putut fi începută încă din timpul lui Alexandru cel Bun sau chiar de dinaintea domniei acestuia. Cert este faptul că locul denumit, în mod tradiţional, de către localnici, drept “Curţile Domneşti” se află în imediata vecinătate sudică a actualei biserici “Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” din Vaslui, cunoscute fiind în acest amplasament încă din vremea lui Vasile Lupu, cel care lua măsuri legislative de protejare a lor (în anii 1635 şi 1646).

“Curţile Domneşti” de la Vaslui se află amplasate pe strada Ştefan cel Mare, nr. 56 A, fiind situate în imediata vecinătate sudică a actualei Biserici Domnești “Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”. Datorită neprotejării şi neamenajării lor, “Curţile Domneşti” se aflau într-o vizibilă stare de degradare continuă, fapt pentru care s-au luat măsuri importante pentru cercetarea arheologică sistematică, protejarea, restaurarea şi punerea lor în valoare muzeistică și turistică. Acest sit arheologic face parte din Lista monumentelor Istorice (cod LMI – VS-I-s-A-06657) şi reprezintă un complex arheologic de tip reşedinţă domnească temporară (sec. al XV-lea şi începutul sec. al XIX-lea).

Despre rolul şi importanţa sitului arheologic “Curţile Domneşti” Vaslui s-a ştiut dintotdeauna, fapt pentru care punerea lor în valoare s-a încercat, de către Primăria Vaslui, chiar la finele veacului al XIX-lea. Primul sondaj arheologic a fost făcut de asistentul universitar D. Constantinescu de la Institutul de Istorie “A. D. Xenopol” din Iaşi, în 1942, dar rezultatele acestuia au rămas nepublicate. Abia în anii 1958-1959 și 1976-1988, cu ocazia lucrărilor de amenajare a terasei stadionul orăşenesc, s-au desfăşurat primele cercetări arheologice cu caracter sistematic. Aceste investigaţii arheologice au fost făcute la cererea arhitectului Gh. Pohrib de la Comisia Monumentelor Istorice – regiunea Iași și au fost coordonate ştiinţific de către Institutul de Arheologie din Bucureşti, în colaborare cu alte instituţii de profil, iar colectivul de cercetare a fost condus, ani în şir, de către regretatul prof. univ. dr. Alexandru Andronic. El a fost ajutat, în timp, de merituoşi colaboratori, cum ar fi: Rica Popescu, Florentina Banu, Ionel Bauman, Ruxandra Maxim-Alaiba, Magda Istrati Lazarovici, Tamilia Marin etc. Trebuie spus şi faptul că, din 1976, aceste lucrări s-au desfăşurat sub egida Muzeului Judeţean “Ştefan cel Mare” Vaslui.

După o perioadă mai puţin fastă pentru “Curţile Domneşti” Vaslui, începând cu anul 1998 s-au reluat investigaţiile arheologice la acest important obiectiv. Lăudabila iniţiativă a reluării săpăturilor arheologice a aparţinut prof. Ioan Mancaş – fostul director al Muzeului Judeţean “Ştefan cel Mare” din Vaslui, el beneficiind de susţinerea materială a Primăriei Vaslui. Colectivul de cercetare arheologică care s-a constituit cu acea ocazie îl avea ca responsabil ştiinţific de şantier pe cercet. şt. Costică Asăvoaie de la Institutul de Arheologie din Iaşi, el fiind ajutat de: prof. univ. dr. Mircea D. Matei de la Universitatea “Valahia” din Târgovişte, consultant ştiinţific; arhitect Gheorghe Sion de la Institutul Naţional al Monumentelor Istorice, şef proiect de restaurare; arheolog dr. Laurenţiu Chiriac de la Muzeul Judeţean Vaslui; arheolog Veronica Predoi-Cojocariu de la Muzeul Municipal Roșiorii de Vede. Este important de precizat faptul că la aceste investigaţii arheologice au participat și o serie de studenţi-practicanţi de la Facultăţile de Istorie din Iaşi, Târgovişte, Bucureşti şi Suceava, fapt pentru care a fost creată, în paralel cu cercetarea arheologică, Şcoala de Arheologie Medievală de la Vaslui, în cadrul căreia studenţii au învăţat noţiuni teoretice și practice referitoare la problematica Curţilor domneşti din Moldova medievală.

Principalele descoperiri arheologice de la “Curţile Domneşti” din Vaslui – în perioadele 1958-1959 şi 1976-1988 – au fost:

– fundația unei importante construcţii patrulatere din piatră (denumită de către Al. Andronic drept Locuinţa domnească L 10), un nivel de locuire şi un pavaj din pietre de râu (care suprapunea humusul medieval), precum şi alte fragmente de zid – toate datate în secolul al XV-lea;

– două cuptoare de ars piatra de var din secolul al XV-lea (în interiorul cărora erau fragmente de butoni triunghiulari din pastă roşie cu smalţ verde sau galben-auriu şi fragmente de cărămidă smălţuită – folosite apoi la decorul exterior al bisericii ştefaniene din 1490);

– resturile unei construcţii din piatră (denumită Locuința domnească L 9), demantelată aproape în întregime;

– fragmente de vase de uz comun şi o serie de cahle din pastă roşie (smălţuite şi nesmălţuite, cu ornamente antropomorfe, zoomorfe și geometrice);

– fragmente de cahle de sobă, smălţuite şi specifice reşedinţelor domneşti din secolul al XV-lea, precum şi diferite arme din secolele XV-XIX;

– două monede din aramă, anepigrafe, de la Alexandru cel Bun (provenind, probabil, dintr-un mormânt din prima jumătate a veacului al XV-lea) și o monedă de argint de la Vladislav al II-lea al Ungariei (emisă după 1490), dar şi numeroase obiecte de podoabă (cercei, inele, cruciuliţe) din secolul al XV-lea.

Descoperirea (parţială) a celor două fundaţii de clădiri din complexul “Curţilor Domneşti” din Vaslui şi a altor elemente auxiliare (cele două cuptoare de var – vărării) a oferit suficiente indicii pentru fixarea momentului amplei construcţii în prima parte a domniei lui Alexandru cel Bun sau, cel târziu, în timpul celor doi urmași ai săi.

Principalele descoperiri arheologice de la “Curţile Domneşti” din Vaslui – în perioada 1998-2005 – au fost:

– două fundaţii suprapuse ale unor construcţii ecleziastice mai vechi (sub fundaţiile actualei biserici): prima fundaţie aparţinea unei biserici de plan treflat (care ar putea fi o ctitorie din timpul lui Alexandru cel Bun sau din timpul urmaşilor săi imediaţi); cea de a doua fundaţie aparţinea unei biserici de plan triconc moldovenesc (atribuită, în mod firesc, perioadei ştefaniene, construită la 1490). Abia peste cele două fundaţii s-a pus temelia actualei biserici de la 1820, deși, inițial, existase și o biserică din lemn.

– o posibilă amenajare cu caracter aulic – care face parte din aceeaşi aripă estică a  “Curţilor Domneşti”, ca și locuințele domnești L 9 și L 10.

– gropi cuptoare cu var din veacul XV, un nivel de demantelare (datând din secolul al XVII-lea) și un nivel de călcare din veacul al XVII-lea;

– un cimitir medieval târziu de la mijlocul secolului al XVI-lea (cu 102 morminte de inhumație creștină), generat de existenţa bisericii, în relaţia sa de delimitare sudică şi cronologică faţă de Curtea Domnească propriu-zisă. Inventarul relativ sărăcăcios al mormintelor locuitorilor de rând cuprindea: 150 de monede (dintre anii 1535-1910); 30 de obiecte de podoabă din secolele XVI-XX (mărgele, cercei, inele, pandantivi, lănţişoare, aplice etc.); fragmente textile (provenite de la îmbrăcămintea decedaţilor); fragmente ceramice (ceramică de uz casnic, olane, teracotă, discuri, rozete, plăci etc) și cahle. La fel, inventarul mormintelor preoţilor şi demnitarilor vasluieni cuprindea aceleaşi obiecte, numai că erau mai valoroase şi mai multe (raportate la numărul mic de morminte).

– stabilirea traseului eventualei incinte de zid a “Curţilor Domneşti” din Vaslui.

O importantă problemă a cercetărilor arheologice a fost aceea a datării presupusei biserici de lemn şi a celei mai vechi biserici de zid. Biserica de lemn cuprindea în interior rămăşiţele din fir metalic provenite de la mormântul unui personaj important (posibil Iurg Koriatovici), cu rang şi disponibilitate economică, ce putea fi şi în calitate de ctitor. Însăşi existenţa acestei biserici de lemn, indiferent când înainte de Alexandru cel Bun, este un reper pentru a considera Vasluiul un însemnat centru medieval. Cea mai veche biserică de zid a fost construită în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432) sau a fiilor săi (Ștefan și Iliaș) – în concordanță cu datele arheologice de la fundaţiile civile din cadrul sitului Curtea Domnească. A urmat construirea celei de a doua biserici de zid, cea a lui Ștefan cel Mare, la 1490. Așadar, aceste prime trei biserici – până spre mijlocul secolului XVI-lea – au făcut parte integrantă din complexul Curtea domnească.

Cecetările arheologice sistematice de la “Curțile Domnești” Vaslui au demonstrat faptul că această reședință domnească cu caracter temporar a avut un paraclis –  Biserica domnească „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” – care a făcut parte integrantă din complexul medieval. Astfel, s-a constatat că biserica care dăinuie acum “în picioare” nu aparţine epocii lui Ştefan cel Mare, ci este o creaţie mult mai târzie, de la 1820. Biserica ctitorită de Ştefan cel Mare (construită la 1490) a fost demantelată până la prima asiză din elevaţie şi avea un plan diferit de cel actual. Edificiul ştefanian a fost clădit pe fundaţiile unei biserici de zid mai vechi (din prima jumătate a veacului al XV-lea), cu plan treflat, de dimensiuni sensibil mai mari decât lăcaşul care îi urmează.

Una din problemele importante ale cercetării arheologice de la “Curțile Domnești” Vaslui a fost și aceea a delimitării spațiale și cronologice a cimitirului medieval târziu de la mijlocul secolului al XVI-lea (cu 102 morminte de inhumație creștină), generat de existenţa bisericii orășenești, în relaţia sa faţă de Curtea Domnească propriu-zisă. Astfel, s-a observat clar că limita sudică a cimitirului menţionat a existat dintru început pe aliniamentul care delimitează actuala proprietate a bisericii „Capului Sf. Ioan Botezătorul” de locul unde au existat construcţiile Curţii domneşti propriu-zise. Acest lucru sugerează faptul că necropola bisericii este mai târzie şi aparţine fazei în care deja biserica nu mai era capela Curţii domneşti, ci devenise una orăşenească. De aici şi ideea că cimitirul apare abia după încetarea funcţionalităţii reşedinţei domneşti propriu-zise (adică, după jumătatea secolului al XVI-lea). Chiar dacă prima monedă descoperită în cimitir datează din 1535 (e vorba de un dublu gros), totuşi trebuie spus faptul că durata de circulaţie a acestui tip de monedă nu este cert cunoscută, aşa încât aserţiunea noastră poate fi menţinută. De fapt, dacă avem în vedere şi imperativul Porţii otomane adresat lui Alexandru Lăpuşneanu – acela de „a dezafecta” cetăţile şi fortificaţiile de apărare ale Moldovei, atunci putem corela încetarea funcţionalităţii Curţii Domneşti de la Vaslui cu acest eveniment major, deși ea a mai existat o vreme.

Cele 102 morminte găsite în cimitirului medieval târziu aparţineau, în general, oamenilor de rând din târgul Vaslui și au avut un inventar relativ sărăcăcios. Orientarea morţilor era evident creştinească. Mormintele aparţineau atât femeilor şi copiilor (cu vârste cuprinse între 5-15 ani pentru copii şi 18-70 ani pentru femei), cât şi bărbaţilor (cu vârste cuprinse între 18-70 ani). S-au găsit şi morminte care aparţinuseră preoţilor bisericii “Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (9 morminte), dar şi unor importante persoane ale oraşului (8 morminte).

O altă problemă stringentă a cercetării arheologice a sitului medieval de la Vaslui a fost și aceea a redescoperirii vechilor construcții găsite de colectivul coordonat de Al. Andronic și reinterpretarea rolului lor funcțional. Astfel, paralel cu investigaţiile arheologice din zona bisericii şi din cea a cimitirului, încă din 1998, s-a trecut şi la decopertarea vechilor complexe arheologice cercetate anterior. Astfel, am reperat fundaţiile construcţiei denumită L 10 (de către Al. Andronic), dar se pare că ele nu constituiau întreaga locuinţă domnească, ci – mai degrabă – doar o aripă estică a acestei clădiri.

Însă, cele mai semnificative rezultate ale săpăturilor arheologice au constat în descoperirea unor ziduri ce provin de la mai multe construcţii de suprafaţă şi care formau în trecut aripa estică a unei posibile amenajări cu caracter aulic din cadrul Curţii domneşti de la Vaslui.

O importanţă deosebită o reprezintă faptul că şi ruinele cunoscute până acum (descoperite în anii 1976-1979 de către colectivul coordonat de Al. Andronic) fac parte din aceeaşi aripă estică a “Curţilor Domneşti”. Totodată, trebuie spus faptul că toate aceste ziduri care provin de la vechiul edificiu aulic sunt demantelate sistematic şi suprapuse de alte construcţii moderne, dar urmele lor sunt totuşi evidente şi ne îndreptăţesc să emitem ipoteza că această Curte Domnească a funcţionat începând cu un moment plasat undeva înainte de epoca lui Ştefan cel Mare.

Situl arheologic “CURȚILE DOMNEȘTI” VASLUI – ruinile Palatului domnesc (L10)

O curte domnească care a jucat un rol major în efortul de consolidare a Ţării Moldovei a fost cea de la VASLUI. Amplasarea acestei localităţi într-o poziţie „de intersecţie majoră” i-a permis controlul asupra unui spaţiu larg şi accesul la comerţul interstatal. Mai mult, această reședință domnească cu caracter temporar a coagulat întreaga viață economică, comercială, politică și militară a târgului Vaslui, prin prezența atelierelor meșteșugărești, a negustorilor, a centrului aulic (cancelariei domnești), dar și a fortificației de apărare și a zidului de incintă. La aceasta, am putea adăuga și rolul spiritual-ortodox al capelei Curții domnești – biserica domnească “Sf. Ioan Botezătorul” din imediata vecinătate.

Importanţa Curţii domneşti de la Vaslui este relevată şi de mărimea primei biserici din zid. Efortul economic şi uman depus pentru edificarea unui asemenea lăcaş trebuia să fi fost bine motivat. Sesizând existenţa unui mormânt al unui personaj important în interiorul bisericii, istoricul ieșean Constantin Cihodaru afirma că “e foarte posibil ca în biserica de la Vaslui, reclădită de Ştefan cel Mare în 1490, să fi fost înmormântat cneazul litvan Iurg Koriatovici şi al lui să fi fost mormântul văzut aici în 1575 de Matei Stryjkowski”. Acelaşi autor ajungea la concluzia că Alexandru cel Bun l-a avut pe Iuga Vodă ca “domn asociat”. Situaţia de la începutul domniei lui Alexandru cel Bun continuă să rămână confuză în istoriografie, dar anvergura activităţii sale la Vaslui, pe locul unde exista(se) cel puţin o biserică mai veche (din lemn), cu un personaj de prim rang îngropat în interior, sugerează importanţa centrului urban şi dorinţa voievodului de a se impune aici în mod semnificativ.

Un episod important îl constituie apoi asocierea la domnie a voievozilor Iliaș şi Ştefan II (fiii lui Alexandru cel Bun). Scaunul lui Ştefan al II-lea se afla la Vaslui şi el pretindea, cum se poate deduce din intitulaţia din actele emise, că avea aceleaşi drepturi ca și ale fratelui său, Iliaș – care rezida la Suceava. Acceptarea de către Ştefan al II-lea că Vasluiul e reședința sa voievodală trebuie să se fi bazat pe un precedent. Acelaşi precedent care îi putea conferi legitimitate pentru pretenţia de egalitate cu fratele său și care transpare chiar din intitulaţia sa. Este încă o dovadă a existenţei la Vaslui a unui centru politic, autonom sau independent, pe care Alexandru cel Bun l-a putut integra pe deplin în Ţara Moldovei.

Mai mult, însuşi Ştefan cel Mare a acordat atenţie deosebită Vasluiului. Într-o perioadă în care se considera că Ţara Moldovei era pe deplin stabilă, marele voievod a lărgit hotarul târgului Vaslui (prin Hotarnica ocolului domnesc al târgului Vaslui din 15 octombrie 1491). Ceea ce atrage atenţia este expresia domnului conform căreia „ne-am sculat şi am întors şi am supus şi am lipit toate aceste de mai sus numite sate şi silişti cătră târgul nostru al Vasluiului şi să fie el domniei meale uric cu tot venitul şi fiilor domniei meale, şi nepoţilor, strănepoţilor, răstrănepoţilor şi la tot neamul domniei meale, neruşeit nici odinioară, în veaci”.

Gestul lui Ştefan cel Mare de a răscumpăra şi apoi de a întări, sieşi şi familiei sale, târgul Vaslui cu toate cele dependente de acesta trebuie să se fi întemeiat pe un eveniment care era legat de vechimea şi importanţa Curţii domneşti de la Vaslui. Era o formă de manifestare a autorităţii domneşti. La aceasta se adaugă și importanța dată târgului de către măritul voievod Ștefan, prin pregătirea și desfășurarea cu succes a celebrei bătălii de la Podul Înalt (10 ianuarie 1475).

Curtea domnească de la Vaslui și-a continuat existența până în a doua jumătate a secolului la XVI-lea. Însă, de la mijlocul secolului al XVI-lea, paraclisul Curții Domnești a fost adaptat necesităţilor mai mari de cult şi, astfel, a devenit o biserică a orăşenilor. În acelaşi timp, imediat după încetarea funcţionalităţii Curții domnești (reşedinţei domneşti temporare) a apărut cimitirul medieval târziu cu cele 102 morminte creștine cu un inventar relativ sărăcăcios. Cu toate acestea, Curtea domnească de la Vaslui a continuat să mai existe o vreme, ultimile mențiuni fiind cele în care domnitorul Vasile Lupu lua măsuri legislative împotriva vasluienilor care luau piatră de la fosta Curte domnească din Vaslui (în anii 1635 și 1646).

Așadar, importanţa Vasluiului în istoria Ţării Moldovei este evidențiată de existența și rolul acestei Curți Domnești din Vaslui ca reședință domnescă temporară din Țara de Jos a Moldovei, dar arată și rolul Vasluiului în Evul Mediu moldav, precum şi importanţa acestei Curţi domneşti în cadrul sistemului militar defensiv al Ţării Moldovei.

În afară de datele furnizate anterior, mai trebuie spus despre Biserica Domnească „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” din Vaslui că ea este ctitoria domnitorului Ștefan cel Mare, datând din anul 1490, ca paraclis al Curții Domnești, fiind construită pe locul unei biserici mai vechi din secolul al XIV-lea..După cum rezultă din inscripția votivă originală (aflată pe peretele de apus), biserica a fost zidită în mai puțin de cinci luni de zile (27 aprilie-20 septembrie).

Potrivit mărturiilor călătorilor străini, în secolul al XVII-lea, lăcașul era pictat la interior, în tehnica frescă. Impresionante erau scenele „Judecata de Apoi”, de deasupra portalului, și „Iisus Pantocrator”, de pe cupola din naos.

De-a lungul vremii, Biserica Domnească din Vaslui a avut de suferit, mai ales în urma marelui cutremur din 1802, când turla de pe naos s-a crăpat, dărâmându-se complet în 1818. Tocmai de aceea, a fost refăcută în anul 1820 de către logofeteasa Maria Cantacuzino, soția marelui logofăt Costachi Ghica, proprietarul târgului Vaslui în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Deşi transfigurată de intervenții moderne, biserica rămăne un monument reprezentativ al arhitecturii din epoca lui Ștefan cel Mare, datorită particularității pronaosului supralărgit, soluție preluată ca model în construirea bisericilor de oraş din vremea marelui voievod. Monument de arhitectură religioasă medievală românească de excepție, Biserica Domnească din Vaslui are planul triconc și este realizată în stilul arhitectonic clasic moldovenesc din vremea lui Ștefan cel Mare. Astfel, se observă elemente ca soclul profilat, contraforturile de piatră cioplită de dimensiuni mari, pereții restaurați cu piatră aparentă, alternând cu cărămida, precum și două șiruri de ocnițe.

Biserica are un plan triconc, cu intrare inițială pe vest, zidită din piatră și cărămidă, cu acoperiş tip șarpantă și cu invelitoare din țiglă, inițial șindrilă. Plastica decorativă a fațadelor este realizată din arcaturi oarbe și ocnițe de piatră și cărămidă aparentă, discuri din ceramică smălțuită (ornamentate cu motivul solar, stema dezvoltată a Moldovei, animale fantastice), elemente de piatră profilată în stil gotic (soclu, contraforturi, cornișă, ancadramente cu deschideri în arc frănt, ogival și dreptunghiulare, cele din urmă marcate de ciubuce rotunjite și în cruce). Pe fațada de vest se păstrează pisania inițială în limba slavonă, dăltuită în piatră în anul 1490.

Pe absidă și altar sunt arcaturi mari, pornind de la soclu până sub cornișă. Între ocniță și cornișa de piatră profilată sunt discuri smălțuite cu ornamente în relief (discul solar, stema dezvoltată a Moldovei, animale fantastice, zeița Melusina ținând în mâini două cozi de pește – simboluri care apar în toate bisericile ctitorite de Ștefan cel Mare).

Dacă planimetria și aspectul exterior ne oferă imaginea unui monument din epoca lui Ștefan cel Mare, spațiul interior aparține secolului al XIX-lea, neoclasic. Sistemul de boltire, sprijinit pe arcuri dublou și stâlpi, este alcătuit dintr-o boltă semicilindrică pe pronaos și cafas, boltă cu penetrații pe naos, semicalote pe altar și absidele laterale. Proscomidiarul și diaconiconul sunt adăncite în zidărie, sub formă de nișe.

Înfățișarea de astăzi a așezământului este datorată restaurărilor din anii 1914-1928, executate prin grija Comisiunii Monumentelor Istorice de la acea vreme (condusă atunci de marele istoric Nicolae Iorga). Fațadele Bisericii Domnești din Vaslui au fost restaurate pe baza elementelor de ornamentație exterioară găsite când a fost înlăturată tencuiala din anul 1820, dându-se la iveală existența cărămizilor, a discurilor și a butonilor cu smalț.

Ușa de intrare a bisericii, aflată pe zidul de apus, prezintă un arc frânt cu toruri și cavete ieșind de pe mici baze ornate. Aceasta ușă s-a putut reconstitui de către restauratori datorită faptului că fragmente de piatră cioplită provenind de la ușa principală din vremea lui Ștefan cel Mare au fost găsite în zidul pridvorului adăugat la 1820 și dezafectat de lucrările de restaurare din anii 1914-1928.

Astfel, scrupulozitatea profesională și probitatea științifică au permis atât păstrarea aproape intactă a planului inițial al bisericii, cât și efectuarea acestei importante opere de restaurare “și după elementele găsite”.

Acoperișul simplu, în două ape, apropie, ca aspect general exterior, acest splendid monument istoric, de Biserica Domnească “Sf. Ioan Botezătorul” din Piatra Neamț.

Ferestrele mari – amplasate câte două pe fiecare latură a pronaosului – au arc frânt. Ferestrele mici – asemănându-se cu cele de la ctitoriile lui Ștefan cel Mare de la Biserica Sf. Ilie din Suceava și de la Mănăstirea Voroneț – au un arc frânt, ogival, partea superioară a golului fiind dreptunghiulară, cu ciubucuri rotunjite și în cruce, de tipul gotic, bastard, atribuit pietrarilor moldoveni.

Inițial pardoselele Bisericii Domnești din Vaslui trebuie să fi fost din piatră, dar, precizează marele arhitect George Balș, “nu este exclus să fi fost de dale de pământ ars și smălțuit”, așa cum s-a găsit în alte biserici ctitorii ștefaniene. În orice caz, la 1890 biserica avea dușumele.

În ceea ce privește materialele folosite de constructorii din acea vreme, cercetătorii au ajuns la concluzia că piatra brută a fost primul material utilizat, ulterior folosindu-se și piatra de talie, adică o piatră “cenușie, tare și negelivă”, după cum afirma același George Balș. Cărămida, de variate dimensiuni, bine arsă, de calitate superioară, a reprezentat, alături de piatră, elementul constructiv primordial. Ca liant, a fost folosit mortarul din var alb, în amestec cu cărămida pisată, rar pietricelele, lipsind nisipul. Pe baza acestor materiale, meșterii constructori (zidari, calfe de pietrari, pietrari cioplitori) au executat o zidărie foarte îngrijită, ca instrumente folosind dalta, ciocanul simplu și cel cu zimți, precum și cleștele.

La fel, varul era stins cu multă îngrijire, iar rosturile la zidărie și la cărămizile aparente sunt relativ subțiri. Tuful calcaros, ușor, a fost folosit cu precădere la construirea bolților și pandantivelor. În pandantive se încastrau oale de rezonanță, ca elemente absolut necesare amplificării sonore în naos, în ambele abside laterale existând stranele de cântăreți bisericești.

Tencuielile interioare au fost executate din var alb, amestecat cu mortarul necesar zidăriei, cărămida pisată și uneori pietricele. Pentru straturile destinate zugrăvitului, varul alb se amesteca cu câlți.

La acoperișuri, șarpanta susținătoare a învelitorilor era din lemn. Pentru aerisirea podului, deasupra bolților existau răsuflători. Învelișurile erau din sită sau țiglă.

Biserica a fost reparată între anii 1889-1890 și pictată în ulei pe interior, în anul 1894, de către George Ioanid (elev al pictorului Gheorghe Tătărăscu). În urma cutremurului din 1940 pictura a fost reparată de zugravul Sebastian Constantinescu.

În fine, Biserica Domnească din Vaslui deține bunuri de cult din secolele XVIII-XIX (icoane, argintărie și cărți religioase), precum și iconostasul deosebit (pictat în ulei pe lemn, secolul al XIX-lea). În curtea bisericii se află necropola reamenajată a familiei Elena Șubin, născută Ghica.

Ca o primă concluzie, putem spune că cercetările arheologice sistematice de la situl “Zona Curților Domnești” Vaslui – situate în partea de S-E a orașului – au demonstrat rolul economic, strategic comercial, militar și politic-administrativ pe care l-a avut târgul Vaslui în Țara Moldovei. Acest sit arheologic a reprezentat un complex medieval de tip reşedinţă domnească temporară (datând din sec. al XV-lea şi până la începutul sec. al XIX-lea). De altfel, investigațiile arheologice din toate perioadele au demonstrat faptul că această reședință domnească cu caracter temporar a coagulat întreaga viață a târgului Vaslui, prin prezența atelierelor meșteșugărești, a negustorilor, a centrului aulic (cancelariei domnești), dar și a fortificației de apărare și a zidului de incintă. Curtea domnească de la Vaslui a jucat un rol major în efortul de consolidare a Țării Moldovei. Nu trebuie neglijat nici rolul spiritual-ortodox al capelei Curții domnești – biserica domnească “Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”, cea care s-a transformat din biserică domnească într-un locaș de cult al orășenilor.

Din punct de vedere stratigrafic, săpăturile arheologice de până acum au evidenţiat existenţa a cel puţin 3 etape de evoluție ale zonei “Curţilor Domneşti” din Vaslui: o primă etapă datează din prima jumătate a secolului al XV-lea, următoarea etapă coincide cu epoca lui Ştefan cel Mare, iar a treia etapă datează cel mai devreme de la mijlocul secolului al XVI-lea. Dacă avem în vedere şi situaţia de la Biserica “Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” din apropiere (cu aceeaşi evoluţie în 3 etape), se poate concluziona faptul că  întregul complex unitar al “Curţilor Domneşti” din Vaslui (adică, Curtea domnească propriu-zisă şi Biserica) datează din prima parte a domniei lui Alexandru cel Bun sau cel mult contemporană cu urmașii acestuia (fii săi, Ștefan și Iliaș). De aici și pluralul “Curţile Domneşti” din Vaslui. Însă, de la mijlocul secolului al XVI-lea, capela de Curte este adaptată necesităţilor mai mari de cult şi, astfel, devine o biserică a orăşenilor. În acelaşi timp, imediat după încetarea funcţionalităţii reşedinţei domneşti propriu-zise (adică, după jumătatea veacului al XVI-lea) apare cimitirul medieval târziu cu cele 102 morminte creștine cu un inventar relativ sărăcăcios. Cu toate acestea, reşedinţa domnească de la Vaslui a continuat să mai existe o vreme.

Aşadar, dacă la începuturi a existat o biserică din lemn, apoi a urmat construirea unei biserici de zid cu plan treflat (a cărei fundaţie se află sub cea a bisericii ștefaniene și care poate să aparţină lui Alexandru cel Bun sau fiilor acestuia), peste ruinele căreia s-a ridicat, în 1490, cunoscuta biserică de plan triconc moldovenesc (a lui Ștefan cel Mare), actuala biserică (aflată “în picioare”) a fost construită abia în 1820, chiar dacă pisania reîncastrată în faţada principală este cea de la biserica ștefaniană. Astfel, urmele ctitoriei din 1490 a marelui domn se află sub fundaţia actualei biserici. Oricum, această problemă rămâne deschisă, până la cercetarea în interior a bisericii.

Locuințele domnești L 9 și L 10 cunoscute până acum reprezintă doar elemente de substrucţie ale unei construcţii care are un plan ce poate fi asemuit cu cel al unui palat cu două laturi – unite între ele printr-un corp de clădiri de suprafaţă. Între cele două aripi se profilează existenţa unei Curţi de reprezentare, sub forma unei Cancelarii domnești.

În ceea ce priveşte evoluţia construcţiei cu caracter aulic din cadrul sitului arheologic “Curţile Domneşti” de la Vaslui, se poate afirma faptul că elementele de arhitectură care s-au mai păstrat până acum pot constitui dovezi peremptorii pentru a fi susţinută ideea că ele ar aparţine primei jumătăți a secolului al XV-lea.

Totodată, pentru conservarea, restaurarea şi punerea în valoare (din punct de vedere muzeistic şi turistic) a sitului “Zona Curţilor Domneşti” din Vaslui, arhitectul Gheorghe Sion și arheologii Costică Asăvoaie și Laurențiu Chiriac au întocmit un Plan de restaurare şi punere în valoare a Bisericii și Curții Domnești din Vaslui și au luat următoarele măsuri:

– s-a obturat definitiv calea de acces (aleea Ghica-Vodă) care străbătea, pe direcţia E-V, actualul sit arheologic, iar în paralel s-a îngrădit zona acestui sit cu gard din piatră sau cu gard din fier (în scopul delimitării şi protecţiei sale);

– s-a marcat cu dale fiecăre zid care a aparţinut complexului medieval “Curţile Domneşti”, avându-se în vedere protecţia individuală a acestor ziduri;

– s-au pus în valoare muzeistică pietrele şi lespezile de mormânt (descoperite fie în săpătură arheologică, fie în cadrul construirii sau restaurării bisericii actuale), prin crearea in situ a unui mini-muzeu în aer liber, sub forma unui lapidarium;

– s-au marcat, prin dale divers colorate, principalele etape de evoluţie ale Bisericii “Sf. Ioan Botezătorul” din Vaslui: etapa I – prima fundaţie, aparţinând unei biserici de plan treflat, etapa a II-a – fundaţia bisericii ştefaniene, de plan triconc şi etapa a III-a – fundaţia actualei biserici, construită la 1820. S-a considerat necesar acest lucru, întrucât restaurarea, conservarea şi punerea în valoare muzeistică a reşedinţei domneşti propriu-zise şi, deopotrivă, a bisericii trebuia să se desfăşoare în mod unitar;

– în fine, s-a creat un Parc arheologic, prevăzut cu spaţii verzi între zidurile restaurate şi supraînălţate, cu parcări auto, grupuri sanitare, ghișee şi căi de acces pentru public, în scopul punerii în valoare muzeistică și turistică a acestui sit arheologic.