Curtea Domnească din Bacău – situată pe Strada 9 Mai, nr. 48 – a fost reședința voievodală a lui Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare, în perioada 1481-1496. Este un ansamblu istoric format din ruinele vechii Case Domnești, ruinele Turnului-locuință (care avea rol de apărare și adăpost pentru corpul de pază) și Biserica „Precista” sau „Adormirea Maicii Domnului”, construită în stil moldovenesc și sfințită în 1491.

Acest ansamblu reprezenta un centru administrativ și militar important pentru Țara Moldovei, fiind situat într-o zonă strategică: nod comercial spre Transilvania și Țara Românească. Curtea a fost înconjurată de ziduri și avea o intrare monumentală. În interiorul bisericii s-a găsit o piatră de mormânt decorată în stil gotic, atribuită unui fiu al voievodului Alexandru.

După ce a fost reședință domnească, ansamblul a intrat în ruină. Ruinele au fost cercetate arheologic începând cu anii 1967-1968 și 1984-1986, fiind protejate ca monument istoric. Curtea Domnească este inclusă în patrimoniul cultural al județului Bacău și reprezintă un punct de interes turistic și istoric major în municipiul Bacău, deschis vizitării din 1973.

Ansamblul este clasat ca monument istoric, având codul LMI BC-II-a-A-00757. Curtea Domnească din Bacău era un ansamblu cu caracter administrativ și militar, format din mai multe componente esențiale. Principalele părți care compuneau Curtea Domnească din Bacău erau:

• Biserica Domnească Precista (Adormirea Maicii Domnului), construită în stil moldovenesc, sfințită la 1 ianuarie 1491, care reprezenta centrul spiritual al ansamblului. (cod LMI BC-II-m-A-00757.01)
• Ruinele Casei Domnești, rămășițe ale clădirilor de locuit și a celor administrative din incinta Curții. (cod LMI BC-II-m-A-00757.02)
• Ruinele Turnului-locuință, o construcție fortificată care servea ca reședință și punct de apărare și supraveghere. (cod LMI BC-II-m-A-00757.03).

Curtea domnească de la Bacău era și un centru de control și organizare pentru Țara Moldovei în perioada 1481-1496, când Alexandru Voievod a fost aici cu reședința sa. De asemenea, zece sate din jur trebuiau să aprovizioneze curtea cu cele necesare, iar Bacăul era un nod important al drumurilor comerciale spre Transilvania și Țara Românească. Astfel, ansamblul Curții Domnești din Bacău era compus în principal din biserică, casa domnească, turnul de apărare, dar și alte clădiri anexe cu funcții administrative și militare, toate situate în incinta fortificată ce servea drept reședință domnească și centru regional de putere.

Fiecare parte a ansamblului Curții Domnești din Bacău avea funcții bine definite, reflectând rolul său administrativ, militar și religios:

• Biserica Precista (Adormirea Maicii Domnului): avea funcție religioasă, fiind paraclisul Curții Domnești, unde se desfășurau slujbe și ritualuri religioase pentru domnitor, alaiul domnesc și slujitorii Curții.
• Casa Domnească: servea drept reședință a domnitorului și avea un rol defensiv, fiind o construcție fortificată care asigura protecția domnitorului și a Curții.
• Spațiile administrative din incintă: aici se desfășurau activitățile de guvernare și organizare a Țării de Jos a Moldovei, fiind un centru de control politic și judiciar. Domnul poposea aici pentru a participa la judecăți, a emite acte și pentru a conduce administrația locală din zonă.
• Turnul de apărare și supraveghere: avea rolul de a controla zona central-estică a orașului și drumul comercial important de pe Valea Bistriței, asigurând securitatea și monitorizarea traficului comercial.
• Depozitele și hambarele: gestionate de dregători precum clucerul, aveau funcția de aprovizionare a Curții cu alimente și alte resurse necesare vieții cotidiene.
• Funcțiile boierești din curte: dregătorii aveau atribuții specifice, de exemplu, stolnicul organiza mesele și ospățurile domnești, logofătul conducea cancelaria și redacta documentele oficiale, spătarul comanda cavaleria și asigura protecția domnitorului, iar vistierul administra finanțele și tezaurul domnesc.

• Sala Tronului în cadrul Curții Domnești din Bacău avea un rol simbolic și funcțional foarte important, fiind locul unde domnul țării își exercita autoritatea supremă. Acesta era spațiul în care domnul ținea audiențe, participa la judecăți și lua decizii politice și administrative majore. Sala Tronului reprezenta centrul de putere al curții, unde se manifesta suveranitatea domnească și se desfășurau ceremonii oficiale.

Mai precis, în această sală domnul poposea pentru a participa la judecăți și pentru a conduce administrația locală, astfel fiind un spațiu de reprezentare a puterii domnești și de exercitare a funcțiilor de guvernare și justiție ale voievodului. Sala Tronului era decorată cu simboluri ale autorității și ale statului medieval Moldova, iar în contextul politic, aici se consolidau relațiile politice și se organiza conducerea teritorială.

Prin urmare, Sala Tronului avea rolul esențial de a fi locul central al puterii domnești în Curtea Domnească din Bacău, unde se desfășurau activități administrative, judiciare și ceremoniale, reflectând statutul domnitorului și funcțiile curții ca centru de putere și guvernare regională.

Astfel, ansamblul Curții Domnești din Bacău era un complex multifuncțional, combinând latura religioasă, administrativă, militară și de reprezentare a puterii domnești în regiunea de sud a  Țării Moldovei.

Ruinele Curții Domnești de la Bacău

După bătăliile de la Vaslui (10 ianuarie 1475) și de la Războieni-Pârâul Alb (26 iulie 1476), Ștefan cel Mare a văzut necesitatea reorganizării administrative a Moldovei. În acest scop a decis construirea și a altor câtorva reședințe domnești (la Bacău, Huși, Dorohoi, Botoșani și Piatra Neamț), fapt apreciat de istorici ca important pentru “răspândirea autorității domnești pe întreg teritoriul moldovenesc, ajutându-l pe domn să-și pună în practică politica de centralizare, permițând administrarea domeniilor și înlesnind apărarea țării” .

La Bacău – important centru comercial, nod al drumurilor comerciale care legau Moldova de Transilvania și Țara Românească – Ștefan cel Mare l-a instalat pe Alexandru, fiul său cel mare, desemnat a-i urma la tron. Reședință a lui Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare, în perioada 1476-1481 și 1481-1496, Curtea Domnească de la Bacău a reprezentat în această perioadă centrul administrativ, de control și de organizare al Țării Moldovei. Acest lucru presupunea existența unei gospodării complexe, cu construcții anexă, precum și cu suficient personal de serviciu. Calitatea lui Alexandru de coregent reiese din inscripția de pe Tetraevanghelul scris din porunca lui de către Teodor Mărășescul, la 23 aprilie 1491, pentru Biserica Precista. Caracterul itinerant al domnilor a determinat în Moldova, la fel ca și în Țara Românescă, apariția unor curți domnești temporare. Aici poposea domnul în anumite împrejurări politice sau pentru a participa la judecăți. Unele dintre aceste curți au servit și drept loc de rezidență fiului desemnat a urma la tron. Acesta este de altfel și cazul curții domnești de la Bacău, reședința fiului mai mare al lui Ștefan cel Mare, care era și coregent, calitate ce reiese din inscripția de pe Tetraevanghelul amintit.

Nu se cunoaște cu exactitate anul construirii Curții Domnești de la Bacău, dar se pare că ridicarea acestui ansamblu arhitectonic a început în perioada dintre anii 1476-1481, perioadă în care voievodul Ștefan cel Mare a restructurat administrativ Țara Moldovei, punându-l pe fiul său mai mare, Alexandru, urmașul său la tron, să guverneze de acolo partea de sud a Moldovei. Când lucrătorii de atunci s-au apucat de treabă, ei au trebuit să răzuiască locul, deoarece încă se mai aflau acolo urme de la o altă curte, cea a lui Petru al II-lea Mușat.

Cu toate acestea, prima mențiune documentară a existenței Curții Domnești de la Bacău datează din 20 aprilie 1491, când Ștefan cel Mare închina Mănăstirii Tazlău un sat “ascultător de curțile de la Bacău”. Din nefericire, însă, existența Curții Domnești de la Bacău n-a fost prea îndelungată. Arheologii băcăuani consideră că distrugerea sa a avut loc fie în timpul domniei lui Ștefăniță cel Tânăr (1517-1527), dar – mai degrabă – în timpul domniei lui Petru Rareș (1527-1538), când Curtea Domnească de la Bacău a fost incendiată și distrusă de oștile otomane, conduse de Soliman I Magnificul, care înaintau, cu intenția de a cuceri Moldova (în 1538). Fiind foarte rezistentă, a supraviețuit doar biserica care, în timpul voievodului Vasile Lupu, a suferit reparații ample (1634-1653).

Și, totuși, spre deosebire de suratele ei apropiate (curțile domnești din Tazlău și Neamț), Curtea domnească de la Bacău avea o particularitate distinctă: prin intermediul acestei reședințe voievodale temporare Ștefan cel Mare avea legături excelente cu brașovenii și, în afară de arme și postavuri, aceștia îi transmiteau și prețioase informații prin diferite iscoade, nelăsând ca dușmanul să-l ia prin surprindere. Cele mai multe informații primite de la brașoveni erau venite la Curtea Domnească din Bacău, iar de ele depindea mobilizarea oastei moldave și căile de atac contra inamicului. Spre exemplu, Ștefan cel Mare ruga într-o scrisoare emisă la Bacău pe prietenii săi brașoveni să-l înștiințeze dacă turcii se îndreaptă împotriva sa (“cătați bine, cu iscoade”). Iar la 4 februarie 1481, Ștefan Vodă le mulțumea din nou prietenilor săi brașoveni pentru știrile pe care i le trimiseseră despre turci și Țepeluș. Mai mult, la 5 septembrie 1485, tot la Curtea domnească din Bacău, Ștefan cel Mare afla că Ali-Bei îl căuta cu disperare.

Grosimea zidurilor de la Curțile din Bacău indica existența unor tainițe (ascunzători speciale), în care se ascundeau iscoade pentru a asculta ce se discuta în camere sau care serveau ca refugiu în cazul unui atac prin surprindere. Cu siguranță că, din beciurile curții, prin tunelul subteran care a existat până în 1960, curtenii se puteau salva. Acest tunel, făcut din cărămizi așezate “pe muchie”, destul de înalt cât un om să-l străbată în picioare, avea ca loc de ieșire pădurea ce se afla atunci pe locul unde este astăzi Colegiul Tehnic “Anghel Saligny”.

Singura mărturie scrisă despre încetarea funcționalității Curții Domnești de la Bacău era cea a venețianului Marcus Bandini care – trecând prin Bacău, în 1646 – consemna în jurnalul său de călătorie existența unui “palat … îngropat în dărâmăturile sale” și a unei “curți ruinate” situate în partea de miazăzi a orașului.

Primele cercetări arheologice la fosta Curte Domnească din Bacău s-au efectuat în perioada 1967-1968, atunci când a fost scoasă la lumină doar o mică parte a Curții Domnești. Cercetările s-au reluat în 1984-1986, perioadă în care s-au descoperit și ruinele fostului Turn de apărare. S-au identificat atunci numeroase fragmente ceramice, o monedă turcească din 1481, monede ungurești din 1538, 1543, 1556 și un bogat material ceramic de uz casnic, precum si multe obiecte din fier. Ansamblul arhitectonic al Curții Domnești de la Bacău a fost amenajat pentru vizitatori în anul 1973.

Ansamblul Curții Domnești de la Bacău, înscris pe Lista Monumentelor istorice din județul Bacău, cuprinde o biserică foarte bine conservată, care servește cultului și în zilele noastre, ruinele Casei Domnești, precum și ruinele unui Turn de pază și apărare. De altfel, în anii 2001-2004, a avut loc o restaurare a întregului complex al Curții Domnești din Bacău.

Ruinele Casei Domnești din  cadrul Curții Domnești Bacău

Casa Domnească – descoperită în urma cercetărilor arheologice din 1967-1974 – era o construcție dreptunghiulară și cu dimensiuni de 17,90 x 8,50 m. Casa Domnească avea subsol (beci), parter și etaj, în partea superioară fiind camerele în care locuia voievodul Alexandru cu familia sa. Istoricii spun că edificiul a fost ridicat în a doua jumătate a veacului al XV-lea, cam pe la anul 1476, căci avea interiorul ornamentat cu plăci și cahle de sobă, smălțuite și nesmălțuite, cu reprezentări florale, geometrice, heraldice, zoomorfe și antropomorfe (specifice acelei perioade).

Din Casa Domnească nu se mai păstrează decât pivnița – compusă din două încăperi, cea mare având patru stâlpi care susțineau arcele de boltă din cărămidă. Pe fundația de piatră de carieră, cu laturile de 12,80 x 10,80 m., s-au înălțat zidurile, construcția având și etaj. Interiorul era, însă, demn de reședința unui fiu de domn. Pereții erau ornamentați cu plăci de perete, discuri smălțuite în diverse culori, cu reprezentări vegetale, florale și geometrice, dar și reprezentând cavaleri medievali. Firește, nu lipsea stema Moldovei. În Casa domnească se foloseau zilnic câni, castroane, pahare si cupe. În oale-borcan era păstrată mâncarea. Deb altfel, cercetările arheologice desfășurate în acest areal au scos la lumină ceramică de uz casnic, cahle ornamentale (cu stema Moldovei, cavaleri medievali), diverse obiecte de fier (pinteni, vârfuri de săgeți, săbii) și monede locale și străine. S-au identificat și urme ale pavajului în jurul casei domnești. Alexandru voievod se va stinge înaintea tatălui său, în anul 1496. Conform documentelor epocii, Casa domnească era deja în ruine la mijlocul secolului al XVII-lea.

Din aceste încăperi ale Palatul domnesc din Bacău, Alexandru voievod emitea documente, caligrafiate de grămătici, cum ar fi cel din 18 ianuarie 1482, prin care se intitula “Alexander filius Domini Stephani Dei gracia Waywod regni Moldavie”, sau cel din 26 iunie 1488, în care își spunea “Sandrinus Dei gracia filius illustrissimi principis Stephani Woiwode Moldavensis”. Din păcate, Alexandru voievod se va stinge în anul 1496, înaintea tatălui său, Ștefan cel Mare.

Acum se mai păstrează doar partea subterană a Casei Domnești și după amprenta la sol ne dăm seama de forma ei dreptunghiulară inițială, zidurile fiind ridicate din piatră brută și mortar de var hidraulic. Accesul în pivniță se face prin intermediul a 11 trepte care duc într-o primă încăpere de mici dimensiuni, apoi se trece pe sub un ancadrament frumos de piatră spre Sala Mare (Sala Tronului), susținută de patru stâlpi amplasați pe axul central. Încăperea principală a pivniței are două firide gemene în peretele estic; de jur împrejurul zidăriei se observă marcajul care delimitează pereții originali de cei refăcuți.

Pe scările de lemn se poate coborî în pivnița Casei domnești, unde se pot admira arcadele de piatră, pilaștrii de susținere și trăinicia zidurilor care au străbătut veacurile până la noi. În nișele din perete sunt puse câteva candele.

Ruinele Casei Domnești se află în spatele Bisericii și se pot admira dând ocol gardului metalic. Pe scările de lemn se poate chiar coborî în fosta pivniță, acum pardosită cu iarbă. Printre zidurile groase, cu nișe și arcade, ocolind stâlpii centrali, robuști, te simți transpus pentru moment în vremurile medievale.

Curtea Domnească din Bacău a fost înconjurată, cu siguranță, de ziduri de apărare, iar un element defensiv important a fost Turnul de apărare. Pentru pază, supraveghere și, probabil, locuință a străjilor, se afla un Turn de apărare. Tot ansamblul dădea acum aspectul unei adevărate Curți domnești, fiind protejat de o palisadă de pământ și bârne din lemn. Dar cea mai bună protecție venea de la cele două ape care înconjurau aceasta Curte domnească, transformând-o într-o adevărată insulă: râul Bistrița, vijelios și greu de trecut, a cărui albie încă se mai vede și azi, și pârâul Negel, care își avea cursul chiar prin actualul centru al Bacăului.

La Turnul de apărare a fost găsit doar beciul construcției, cu ziduri groase din piatră de carieră, legate cu mortar din var, nisip și cărbune. Accesul în pivniță se efectua pe partea estică, prin intermediul a nouă trepte, iar în interiorul beciului erau amplasați doi stâlpi de susținere. În urma analizei datelor obținute arheologic s-a concluzionat că e vorba de un Turn-locuință, prevăzut cu creneluri în partea superioară.

Astfel, pe aripa sud-estică a Curții Domnești din Bacău se afla Turnul de apărare, crenelat, dreptunghiular (2,80 × 10,80 m.), cu ziduri groase de 1,10 metri, înalt de 25 metri, cu 3 nivele – beci, parter și etaj cu locuințe. Acest Turn-locuință avea și rolul de a apăra Curtea domnească și de a supraveghea partea sud-estică a orașului și drumul comercial de pe valea Siretului, cu ramificațiile sale spre Țara Românească și Transilvania. În turn erau și locuințele corpului de pază a Curții Domnești. Până azi din Turn s- au păstrat doar ruinele beciului. În incintă se aflau și clădiri anexe în care locuiau și munceau slujitorii.

În urma studiilor arheologice efectuate în perioada 1984-1986, specialiștii au concluzionat că Turnul de apărare a fost ridicat după anul 1476 și a fost distrus de armatele lui Soliman Magnificul, la invazia otomană din 1538. În orice caz, se observă grosimea zidurilor și faptul că marcajul zidăriei originale e mult mai jos decât la Casa Domnească.

Deși un iscusit conducător de oști, se pare – conform unor istorici – că Alexandru voievod, fiul lui Ștefan cel Mare, ar fi murit în împrejurări suspecte. Nu este înmormântat în Biserica Precista ctitorită de el la Curtea Domnească din Bacău, ci la Mănăstirea Bistrița, alături de străbunicul său, Alexandru cel Bun.

Biserica Domnească Precista (cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”) a fost ultima ridicată din tot ansamblul Complexului arhitectonic al Curților Domnești din Bacău. Ea a fost construită în vremea lui Ștefan cel Mare, de către fiul său, Alexandru, sfințirea sa făcându-se la 1 ianuarie 1491. Construită în stil clasic moldovenesc (în stilul specific epocii lui Ștefan cel Mare), pe un soclu din piatră brută, biserica a fost ridicată din piatră și cărămidă, cu ziduri groase de 1,2 metri și contraforturi exterioare. A fost ornamentată cu două rânduri de firide, pictate cu personaje biblice, formând o friză sub nivelul cornișei. În dreptul absidei centrale, sub firide, s-au creat arcuri din cărămidă care, prin picioare verticale, coboară până la soclu.

Pe latura vestică, deasupra intrării, există icoana de hram – „Adormirea Maicii Domnului”, iar în stânga acesteia, se află pisania (în limba slavonă) cu ctitorii și anul construcției inițiale. Biserica este foarte bine proporționată, de plan treflat cu turlă, având o lungime de 25,68 m; lățimea pronaosului e de 8,12 m. și lărgimea în dreptul absidelor de 11,24 m. Pronaosul este supralărgit, de forma pătrată, cu intrarea spre vest și cu două ferestre spre sud și nord. Naosul are absidele laterale semicirculare în interior și cu câte cinci laturi în exterior. Absida altarului, semicirculară în interior și cu nouă laturi în exterior, este flancată de nișele proscomidiei și ale diaconiconului. Pronaosul este boltit în calotă sferică pe pandantivi și arcuri. Bolțile moldovenești cu arcade piezișe se ridică deasupra naosului.

Deasupra bisericii s-a ridicat o turlă, în interior circulară și la exterior cu opt fețe, având la bază elemente decorative. Ea e așezată pe o primă bază, de secțiune pătrată, din zidărie de piatră și o a doua bază stelată cu 12 vârfuri, din cărămidă. Doi contraforți întăresc zidul în dreptul diaconiconului și proscomidei. Soclul din piatră brută, cu un profil de piatră de talie. Paramentul este din piatră brută. Două rânduri de ocnițe cu arcurile și picioarele de cărămidă înconjurau clădirea. La abside erau firide lungi, cu arcurile și picioarele la fel din cărămidă, care coboară până la soclu. Coronamentul contraforților e din piatră de talie, cu profile. În interior biserica a fost pardosită cu cărămidă smălțuită, mobilată și ornată cu diferite odoare sfinte, donate de voievod. În 1494, în biserică s-a așezat o piatră de mormânt (decorată în stil gotic) pentru unul din fiii lui Alexandru, descoperită de arheologi abia la începutul secolului XX și care se păstrează azi în cadrul Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău.

Ctitorul bisericii, Alexandru Voievod, a dăruit cu proprietăți și bunuri materiale lăcașul sfânt domnesc. Între acestea un frumos Tetraevanghel dăruit la 23 aprilie 1491, a unui Panaghiar și a altor obiecte sfinte. În timpul campaniei militare a oștilor otomane, conduse de Soliman I Magnificul (în 1538), rezistența bisericii s-a datorat zidurilor groase de 1,20 m. Abia în secolul al XVII-lea, în timpul voievodului Vasile Lupu, prin osteneala credincioșilor și a slujitorilor bisericii s-au realizat lucrări de întreținere a bisericii între anii 1634-1653, s-a făcut catapeteasma, ușile împărătești și cele diaconești, s-au pictat icoanele în stilul Renașterii, reprezentând prooroci și sfinți. Prima reparație capitală a bisericii s-a făcut abia în 1641, după care Vasile Lupu avea să o închine, Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi”de la Iași, ctitoria sa, iar mai apoi sfintelor mănăstiri de la Muntele Athos.

În veacurile XVIII-XIX, biserica a fost completată cu icoane și s-au făcut adaosuri arhitectonice, biserica pierzându-și forma inițială. În 1854, fiind ocupată de egumeni greci, ei au extins-o și au stricat forma inițială. A fost creat un pridvor, iar deasupra pronaosului s-a ridicat o turlă, pardoseala interiorului fiind înlocuită cu piatră și pictura fiind executată în tempera.

Din anul 1907 biserica a fost declarată monument istoric. În perioada 1924-1933 a fost restaurată în forma inițială, care s-a păstrat până azi și între anii 1979-1990 pictura interioară a fost refăcută. Ansamblul iconografic este foarte valoros datorită vechimii icoanelor.Ulterior biserica a fost dotată cu mobilier suplimentar, înconjurată cu gard și în 2008 s-a construit un altar exterior, numit Foișorul Maicii Domnului.

La Biserica Precista din Bacău impresionează azi catapeteasma cu icoanele ferecate în metal din vremea lui Vasile Lupu, dar și pictura murală executată mult mai târziu (1854) și refăcută ulterior de mai multe ori. În fine, ultima restaurare a bisericii a avut loc în perioada 2001-2004, urmată de resfințirea din 27 iulie 2004, an în care a fost comemorat voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt la 500 de ani de la trecerea sa la cele veșnice.

Savantul Nicolae Iorga scria la 1940: … aici în Bacău, boierimea localnică, mahalagiii hărțăgoși cari au făcut să se nască vorba „ți-ai găsit Bacăul”… . Mai mult, marele istoric consemna și câteva rânduri despre biserica Precista: „La capătul unei artere rămâne numai în picioare, mai trainică decât lungi șiruri de generații, o biserică pecetluită cu pisaniile ei slavone … . În adâncimile acestei biserici datorate lui Alexandru, fiul menit a nu domni a lui Ștefan cel Mare, s-au găsit rămășițele, înfășurate în scumpe stofe de aur, ale morților din veacurile mari, ale morților noștri”. În prezent, Biserica Domnească Precista rămâne un exemplu remarcabil de artă religioasă moldovenească și continuă să inspire prin frumusețea și spiritualitatea sa.

Istoric: Dr. LAURENȚIU CHIRIAC